Dorința de a deveni părinți a existat încă de la început. Însă, lăsându-ne conduși de convingeri limitative, frici și neîncredere, am amânat această binecuvântare peste 9 ani de zile. Anul acesta, la sărbătorirea a 5 ani de la căsătorie, am stabilit împreună cu soțul meu că e momentul să primim în sânul familiei noastre un copil. Însă, pentru că ambii suntem firi care dorim să controlăm totul și să nu fim luați prin surprindere, ne-am făcut planurile ca și când procrearea și venirea pe lume a unui copil este asemenea desfășurării unui proiect oarecare. Am crezut că, dacă stabilim o listă de task-uri, milestones, împărțim sarcinile și facem follow-up periodic, n-are cum să nu iasă totul ca la carte.
Însă, ce să vezi, procrearea, sarcina și nașterea unui prunc n-are nimic de-a face cu desfășurarea niciunui proiect pe care l-am pus vreodată în aplicare, precum cumpărarea mașinii, a casei, o vacanță sau deschiderea unei afaceri personale. Copilul nu se programează, iar evoluția sarcinii nu ține nici de mamă, nici de tată, nici de medici. Pentru venirea pe lume a unui copil, acesta trebuie să-și aleagă părinții. Pentru că, da, fiecare la rândul nostru am ales în ce familie am venit pe lume și care ne sunt părinții, fie că ne place sau nu să credem asta.
În continuarea, voi împărtăși cea mai sensibilă și intimă experiență pe care am trăit-o până la vârsta de 31 de ani, cu încredere că va ajuta cel puțin o viitoare mămică sau un viitor tătic. Nu spun că povestea mea trebuie să fie povestea tuturor celorlalte viitoare mămici. Nu spun că ce am experimentat eu este universal valabil și că alte experiențe nu sunt cel puțin la fel de valide. Spun doar că, o experiență care pentru unele persoane poate fi traumatizantă, pentru mine a devenit o lecție de viață pe care niciun psiholog sau mentor nu mi-ar fi putut-o oferi în zeci de ani de sesiuni de consiliere.
Un suflet care m-a ales să îi fiu mamă a reușit în doar 2 luni de zile să spargă zidul fricii și al neîncrederii, să îmi ofere liniște și să mă ajute să mă reconectez cu partenerul meu cum nu am mai făcut-o de la începutul relației noastre. Acest suflet mi-a adus în față copilul din mine și m-a învățat să vindec un conflict de devalorizare puternic înrădăcinat, care nu mi-a permis până la această vârstă să mă simt prețioasă, femeia ideală pentru partenerul meu, mama perfectă pentru copilul meu, femeia antreprenor suficient de pregătită să își conducă propria afacere cu succes, prietena cea mai bună, sora cea mai bună, colega cea mai bună.
Dacă aș fi trăit această experiență acum câțiva ani, când nu am accesat toată informația pe care o posed în prezent, să vorbesc despre oprirea din evoluție a sarcinii ar fi fost o mare RUȘINE. Valorile și convingerile multor persoane spun că un astfel de eveniment este RUȘINOS, că trebuie ținut ascuns, nu e ceva cu care să te mândrești și pe care să îl transmiți mai departe persoanelor care poate au nevoie de povestea ta pentru a-și vindeca propria poveste. Alte persoane ar spune că trebuie să simți VINĂ pentru că sarcina s-a oprit din evoluție, că sigur ai făcut tu ceva rău de acel suflet nu s-a mai dezvoltat în pântecul tău. Nu e normal să treci mai departe cu ușurință peste o astfel de pierdere pentru că înseamnă că nu simți, că ești egoistă, că nu e uman cum procedezi.
Ei bine, dragilor, aceasta este povestea mea. Las în rândurile ce urmează părțile pozitive și negative ale opririi din evoluție a primei mele sarcini pentru toți cei care au nevoie și cred că vindecare e în fiecare dintre noi.
Povestea pe care urmează să o relatez nu-mi provoacă tristețe și suferință
Am plâns, pentru că este normal să eliberez emoțiile pe care le simt. Însă, am fost împăcată cu decizia copilului de a se răzgândi și de a alege, poate, alți părinți sau amânarea datei în care să se nască în sânul familiei noastre. Nu m-am simțit vinovată pentru ce s-a întâmplat și nu am căutat vinovați pentru acest moment din viața noastră. Am acceptat că această sarcină a fost necesar să se oprească din evoluție la 7 săptămâni, ca eu să învăț lecții valoroase care mă vor pregăti pentru următoarele sarcini în care voi aduce pe lume copii sănătoși, frumoși, voioși, puternici, care mă vor învăța noi lecții importante.
Acest suflet m-a învățat că orice abandon are părți pozitive și negative
M-a purtat în trecut, în toate rănile de abandon pe care le-am experimentat de-a lungul vieții, până la rana de abandon rădăcină. M-a ajutat să fac pace cu amintirea tatălui meu, să îl iubesc și să îi fiu recunoscătoare pentru deciziile pe care le-a luat și care au creat în mine rana de abandon, încă de pe vremea când aveam doar 2 luni.
Nu în ultimul rând, acest suflet m-a îndrumat să iert, să iubesc și să fiu recunoscătoare bărbaților care m-au abandonat, m-au făcut să nu mă simt suficient de femeie, de bună, de valoroasă. Pentru toate astea, cu multă iubire și recunoștință îi mulțumesc sufletului care a ales, chiar și pentru 2 luni de zile să vină în pântecul meu să se sacrifice pe sine pentru ca eu să pot să mă vindec.
Am rămas însărcinată din prima lună
Din momentul în care am stabilit cu soțul meu că vrem să aducem pe lume un copil în următorul an de zile, m-am înscris la medicul de familie, mi-am făcut un set de analize și am urmat un program de detoxificare de 2 săptămâni, continuat cu un plan alimentar sănătos de menținere. Am urmărit calendarul menstrual și ne-am iubit, fără protecție, ori de câte ori a fost ocazia, fără să ținem neapărat cont de ziua în care ovulam.
Mai mult decât atât, pentru că menstruația a întârziat cu 4 zile, ovulația s-a decalat și ea, motiv pentru care, deși am crezut că am rămas însărcinată când am mers în vacanță, de fapt s-a întâmplat într-un weekend când am stat acasă, ne-am plimbat, am mâncat și ne-am oferit timp de calitate împreună.
Instinctul mi-a spus din primul moment că rămân însărcinată ușor, la prima încercare. Soțul avea dubii, mai ales din cauza unor analize îndoielnice pe care le-a efectuat prin 2016 și se aștepta că va trebui să încercăm cel puțin 3 – 6 luni, dacă nu chiar un an de zile până când să fim aleși. Totuși, mi-am ascultat instinctul și în prima zi când mi-a întârziat menstruația, am făcut testul de sarcină, care în nici 2 minute a ieșit pozitiv.
Chiar am filmat un scurt video în acea dimineață, în care i-am transmis suflețelului care ne-a ales că îl iubesc deja, că e dorit și că abia aștept să îl nasc și să îl ținem în brațe. A fost un moment unic, special, în care amândoi am plâns, ne-am ținut în brațe și am conștientizat că planul de a avea un copil se transformă în realitate și nu mai este doar la nivel de concept, ci chiar se întâmplă.
Mi-am mai făcut un al doilea test de sarcină, înainte de a merge la medicul de familie să cer trimitere pentru ecografie. Asta pentru că, am citit diferite povești despre calitatea testelor și am vrut să mă asigur că nu există vreo eroare. Desigur, al doilea test a ieșit, de asemenea, pozitiv, așa că că am mers după trimitere și am programat prima vizită la medicul ginecolog.
Înainte de asta, am mers la un cabinet privat și am făcut un set de analize pentru a înlătura orice dubii legate de viruși și bacterii care ar putea ridica probleme în sarcină. Așa am aflat că am RH negativ, iar soțul RH pozitiv și că singura analiză pe care trebuie să o repet în sarcină este Toxoplasma, la pachet cu anticorpii D.
Aflarea veștii că am RH negativ a trezit mari emoții în mine
Mai ales că rezultatele analizelor le-am primit exact înainte să aflu că sunt însărcinată și nu știam prea multe detalii despre o sarcină cu RH negativ, ce presupune, ce riscuri există, ce trebuie să fac. În câteva zile m-am liniștit, am înțeles că organismul meu poate crea anticorpi la RH-ul pozitiv al fătului (sunt 50% șanse fătul să aibă RH pozitiv, 50% să aibă RH negativ) și că există un vaccin cu imunoglobuline pe care îl pot face, fie în sarcină dacă apar anticorpi la monitorizare, fie în 72 de ore de la naștere, dacă copilul are RH pozitiv.
Lucrurile s-au întâmplat atât de rapid încât acum, scriind aceste rânduri, mi se pare că parcă fac parte dintr-o altă viață sau dintr-un vis pe care nici n-am avut timp să îl procesez cu adevărat. Deși am știut de la 2 săptămâni că sunt însărcinată (4 săptămâni calculat de la ultima menstruație), la controlul ginecologic am mers spre 6 săptămâni. Spun spre 6 săptămâni pentru că a existat o decalare de 4 zile a menstruației, ceea ce a dat continuu o eroare de calcul de 4 – 5 zile la monitorizare.
Deja la ecografia de stabilire a sarcinii, am auzit bătăile inimii
În cele mai multe cazuri, începând cu săptămâna a 5-a, poți auzi bătăile inimii embrionului, iar eu am fost fericită să trăiesc această experiență, la care am avut un tresărit și un râs pe care nu le-am putut controla în fața medicului. Ecografia am ales să o fac la Filantropia, la medicul Crișan Alexandra. Încă de la primele măsurători, dânsa a suspectat că ceva nu este în regulă, însă nu a dorit să se pronunțe, dat fiind că sarcina nu era foarte avansată, iar riscurile de avort spontan există oricum în 25% din cazuri. Mi-a propus să mă vadă următoarea săptămână, mi-a recomandat să iau un complex de vitamine și am plecat acasă.
Din tot ce documentasem despre evoluția sarcinii, ce am văzut la ecografie era în parametri, nimic nu mi s-a părut suspect. Însă, doamnei doctor i se părea că sarcina e un pic mai mică decât se aștepta raportat la ultima menstruație. La următoarea ecografie, care a fost după 5 zile, că atunci am găsit loc (programările la Filantropia se ocupă foarte repede), embrionul a crescut, bătăile inimii erau tot cam aceleași, însă sacul gestațional nu i s-a părut în regulă doamnei doctor. Pentru că nu primeam explicații la acest ”nu e în regulă”, am considerat că o a 2-a opinie medicală e necesară. Așa că, am mers la medicul ginecolog care m-a operat în 2018 de polip endometrial, la privat, iar monitorizarea a fost complet diferită de ceea ce relatase doamna doctor.
La consultația cu domnul doctor Parvu Ioan dimensiunea embrionului era mult mai mare, sacul gestațional arăta foarte bine, lichidul la fel, bătăile inimii deja crescuseră la 131 bpm de la 110 – 113 bpm și nu exista niciun risc de avort. Coincidență sau nu, in urma celui de-al doilea consult la doamna doctor Crișan Alexandra de la Filantropia am început să am niște secreții gălbui-maronii. Dânsa mi-a spus direct ”nu trebuie, nu e normal”, însă domnul doctor a inspectat colul uterin, a găsit o rană micuță și a stabilit că sângerarea este de acolo și trebuie să monitorizăm, iar dacă apar sângerări să mă prezint la camera de gardă.
În 2 zile deja au început să apară crampe ușoare, ca la menstruație, iar 2 zile la rând am avut scurgeri maronii, destul de puternice. Ca să vă formați o idee, vorbim despre cheaguri maronii care umpleau un absorbant de zi, iar eu schimbam cam 2 absorbante pe zi. Personal, m-ar fi ajutat enorm să aflu de la medic sau de la o mamă care este diferența dintre sângerarea ușoară în sarcină și cea abundentă și cum arată o sângerare care indică risc de avort. Din păcate, nu am primit aceste informații, ci le-am trăit pe propria piele. La cum îmi cunoșteam organismul și știind că nicio sângerare nu poate indica ceva bun, am știut încă de la primele secreții că sarcina se poate oricând opri din evoluție. Totuși, am sperat până în ultima clipă că nu va fi așa.
În a 2-a zis de sângerare am mers la camera de gardă
Din punct de vedere financiar, deja cheltuisem în 4 zile peste 1200 lei și nu primisem nicio explicație legat de ce se întâmplă. La camera de gardă m-au văzut două doctorițe, însă doar una m-a consultat, cealaltă mi-a prescris să iau Arefam câte un ovul la 8 ore până mă vede medicul meu. Ulterior, am analizat și am ajuns la concluzia că ovulele cu progesteron nu au fost o alegere foarte bună. Asta pentru că, inclusiv în prezent există urmări ale dezechilibrului hormonal/endocrin.
După una, două menstruații ar trebui să mă echilibrez și hormonal, însă după 8 zile de tratament cu suplimentare de progesteron, fără să schimb obiceiurile alimentare, am luat în greutate 3kg și există o mare retenție de lichide la nivel de bazin și fese, însoțite de constipație. Acestea sunt doar câteva dintre simptomele excesului de progesteron, asupra cărora medicii nu m-au informat, spunându-mi doar că: ”nu au ce rău să îmi facă, dacă nu-mi ajută sarcina, oricum nu-mi fac rău”. Dragilor, suplimentarea cu progesteron are și părți negative, să nu pierdeți acest aspect din vedere.
La ecografie, sarcina era în regulă, dimensiunea crescuse față de în urmă cu 3 zile, bătăile inimii ajunseseră la 136 bpm și nu existau semne de risc de avort. Doctorița care a prescris Arefam mi-a spus direct și destul de dur că ”nicio sângerare nu este normală și că până în săptămâna 10 există risc de avort, motiv pentru care să fac repaos, să renunț la orice activitate fizică și să evit stresul.”
I-am scris medicului meu legat de decizia medicului de gardă, mi-a spus să urmez tratamentul cu Arefam și să ne vedem în 8 zile la consult. Am plecat acasă, iar a 2-a zi, după primele 2 ovule cu Arefam au început sângerările cu sânge roșu. Nu știu dacă cele două situații au vreo legătură, medicul spune că nu. Am fost sceptică dacă să iau supliment de progesteron, însă am decis să mă încred în medici mai mult decât în instinctul meu.
Ulterior, medicul meu mi-a spus că el nu mi-ar fi dat Arefam și cu atât mai mult nu mi-ar fi dat un ovul la 8 ore, ci cel mult un ovul pe zi. Desigur, asta în contextul în care după plecarea de la camera de gardă a aprobat decizia medicului de gardă. Însă, după ce nu mai există activitate cardiacă în sarcină, orice decizie medicală sau a mamei poate fi contestată, că cine știe, putea sta la baza avortului.
Arefam (progesteronul) este hormonul sarcinii, acesta susține sarcina în uter, odată ce s-a fixat embrionul, iar în anumite etape ale evoluției, da, poate ajuta foarte mult. Însă, după simptomatologia pe care o aveam, era clar că un avort era iminent, iar ovulele cu progesteron nu au făcut decât să susțină încă o săptămână o sarcină care s-a oprit din evoluție.
Pentru gravidele sau viitoarele mămici care nu știu deja, când faci substituție cu progesteron, dacă sarcina se oprește din evoluție, eliminarea acesteia pe cale naturală întârzie să apară. Să poți elimina, progesteronul trebuie să scadă și prostaglandinele trebuie să crească, apoi scad și prostaglandinele, crește estrogenul, iar apoi cresc din nou valorile de progesteron pe măsură ce te apropii de ovulație, după care scad când te apropii de menstruație.
Sângerările și crampele au continuat 5 zile, iar în fiecare etapă am făcut poze
În a 5-a zi, i-am scris medicului meu că sângerarea nu se oprește și că urmează să merg și la endocrinolog. Sângerarea de această dată era mai abundentă, în special când mergeam la toaletă. Vorbim despre secreții roz și roșii și mici cheaguri de sânge. Într-o zi, schimbam între 2 și 3 absorbante normale, nu de zi. Mi-a spus că poate să mă vadă la un cabinet privat unde are program sau să lăsăm pentru ziua în care am programare, dacă nu e urgent. Urgența nu o stabilesc eu, ci medicul, în funcție de simptome. Sângerarea se pare că pentru medicul meu nu a fost o urgență la acel moment.
La endocrinolog tiroida a ieșit impecabil la ecografie, valorile TGO, TGP, T3 și T4 au fost foarte bune, însă TSH era la 3 în loc de 2.5. Medicul endocrinolog a recomandat să iau ”preventiv” Euthyrox toată sarcina, pentru că ”dacă nu ajută, cu siguranță nu face niciun rău, iar dacă ajută, e cu atât mai bine, am făcut un bine”. Era deja pentru a 2-a oară când auzeam această formulare din gura unui medic. În același timp, medicul endocrinolog nu a vorbit deloc despre dezavantajele consumului de Euthyrox pe termen lung, care nu sunt deloc de neglijat.
Eu am avut diagnostic de hipotiroidie, boala Hashimoto în 2021
Boala a intrat în remisie cu un stil de viață sănătos, după un an de zile, fără niciun tratament cu Euthyrox. Așa încât, am refuzat recomandarea doamnei doctor și am plecat acasă. Desigur, am încercat să primesc de la dânsa cât mai multe informații și explicații, să înțeleg riscurile, efectele adverse, totul. Dumneaiei a exclus orice efect advers și a spus că medicamentul este bine să îl iau preventiv, să nu risc să aduc pe lume un copil cu probleme de dezvoltare cognitivă.
Nu m-a convins argumentația dumneaiei, motiv pentru care nici Eutyrox nu am luat și nici nu iau. Vizita la endocrinolog a fost în a 7-a zi de sângerare. Ulterior, am aflat de la un medic ginecolog că hipotiroidia sau TSH-ul crescut pot cel mult să creeze infertilitate și să ai probleme să rămâi însărcinată, dar nu poate crea risc de avort.
După o săptămână mi s-a confirmat ceea ce în tăcere trăiam de ceva timp
Timp de o săptămână nu m-am simțit în stare de nimic, am sângerat ca la o menstruație normală, am avut crampe, stări de rău și slăbiciune. În final, a venit ziua programării, am mers cu soțul în cabinet și primul control a fost la analizele efectuate. Toate au fost foarte bune, apoi medicul a verificat colul uterin, de unde suspecta sângerarea, urmând ecografia intravaginală. Din primul moment, când am văzut ecografia, mi-am dat seama că embrionul nu mai este viu. Imaginea lui nu mai era clară ca dățile anterioare, vedeam medicul că nu reușește să măsoare cu ușurință și pentru că nu am vrut eu să îi spun soțului ce se întâmplă, am lăsat medicul să rostească: ”fără activitate cardiacă”.
Aflarea veștii că sarcina s-a oprit din evoluție la 6 – 7 săptămâni este o experiență dificilă, dacă relația nu este sudată și partenerii nu știu să comunice. Noi am avut marele noroc să ne întâlnim la cabinet cu nașii noștri, pentru că și nașa e însărcinată, iar sprijinul lor ne-a ajutat foarte mult. Medicul a stabilit cu ecograful că sarcina s-a oprit din evoluție la 6 săptămâni. Totuși, la 7 săptămâni și 3 zile, la camera de gardă sarcina era viabilă și totul arăta bine, fără risc de avort spontan. Nu a existat explicație pentru acest decalaj, motiv pentru care medicul a stabilit că sarcina s-a oprit din evoluție între 7 și 8 săptămâni, fiind la control la 8 săptămâni și 4 zile.
După aflarea veștii, bineînțeles că a urmat o zi în care și eu și soțul ne-am simțit parcă desprinși de lumea în care trăim. Totuși, ne-am ținut de planurile pe care le aveam, am desfășurat activitățile normale de peste zi, iar seara am mers la al 5-lea medic ginecolog care m-a văzut în tot acest timp, să îmi explice care sunt procedurile pentru curățarea uterului în urma stopării din evoluție a unei sarcini.
Mi-au fost prezentate 3 opțiuni
Prima este și cea folosită de Spitalul Filantropia, dar și de toate țările Europene și SUA: să merg acasă, să aștept să se declanșeze natural avortul spontan, atunci când creierul se prinde că în uter nu există o sarcină viabilă și o elimină prin menstruație în câteva zile.
A 2-a opțiune a fost să fac avort medicamentos, sub observație medicală, în spital. Din păcate, în niciun spital din România acest tip de avort nu este gratuit și nu poate fi făcut acasă. Costă între 1000 – 2000 lei în funcție de clinică, iar la spitalul la care merg eu este puțin peste 2000 lei. Medicul a spus că nu există riscuri la acest tip de avort și că nu sunt nici efecte adverse. Însă, eu știu că nu e de joacă cu hormonii, mă documentez despre asta de aproximativ 2 ani de zile, iar atunci când aduci hormoni sintetici și forțezi anumite procese în organism, efectele adverse pot fi destul de severe, de la un organism la altul. În plus, un avort medicamentos nu garantează curățarea completă a uterului, ceea ce înseamnă că poate fi nevoie de chiuretaj.
Analizând reacțiile corpului meu la suplimentarea cu progesteron, nu vreau să știu ce s-ar fi întâmplat dacă optam pentru un avort medicamentos.
A 3-a opțiunea a fost să fac un chiuretaj prin aspirație în spital, sub anestezie generală, costul fiind de puțin peste 4000 lei. Acesta presupunea să fac și un test PCR pentru Covid, pe banii mei și, în cazul riscului de intubare să îmi asum și alte costuri suplimentare, ca de altfel inclusiv riscul de moarte. Tot cam 4000 lei este și costul unei nașteri naturale, așa că trageți voi concluzia cam despre ce afaceri vorbim pe spatele cuplurilor care suferă în urma pierderii unei sarcini.
Prin urmare, decizia a fost să merg acasă, să aștept, să am răbdare și să las corpul să își facă natural treaba, să elimine tot ce este de eliminat fără să intervin și să mă joc cu natura. Repet ce spuneam și mai sus, nici tratamentul cu Arefam (progesteron) nu știu dacă a ajutat sau a afectat starea în care mă aflam, mai ales pentru că mi-a fost prescris fără să fac în prealabil o analiză hormonală și fără să existe un standard de hormoni progesteron versus estrogen în sarcină (informația am primit-o de la medicul endocrinolog). Toată medicamentația în sarcină, inclusiv Aspenter pentru gravidele cu trombofilie este prescrisă ”preventiv”.
Statistic, 25% dintre femeile gravide experimentează oprirea din evoluție a sarcinii până în 10 săptămâni din motive genetice sau cromozomiale. Tot statisticile arată că, din 4 ovule unul este ”defect”, ceea ce nu permite dezvoltarea unui embrion viabil, iar când creierul se prinde de asta, dă comandă uterului să elimine sarcina natural. După cum spunea medicul meu, prima pierdere de sarcină, în cazul meu, ”a asigurat următoarele 3 sarcini pe care le voi avea”. Însă, cine stabilește dacă ovulele sunt asezate în ordine și se fixează la rând, astfel încât să nu existe și alte pierderi de sarcină în viitor? Prin urmare, statistic sau nestatistic, nu controlăm nimic.
Concluzia acestui articol este că niciodată socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg. Degeaba mergi la medic din timp, degeaba faci ecografii după ecografii, mergi la camera de gardă, apelezi și la alți medici specialiști, pentru că în final totul este stabilit de hazard. Nu putem controla nimic. Chiar dacă rămânem însărcinate, nimic nu garantează viabilitatea embrionului sau dacă acesta prezintă erori de cod genetic sau cromozomial. Degeaba facem inseminări FIV, ținem calendarul și ne iubim la lună plină. Totul este stabilit de relația mamă – tată – copil. Dacă între cei 3 nu există o conexiune, nu se stabilește un mesaj comun, o dorință comună, sarcina se oprește din evoluție. Dacă oricare dintre cei 3 s-a răzgândit la nivel profund, sarcina se oprește din evoluție.
Sufletul care inițial ne-a ales să-i fim părinți, s-a răzgândit ulterior
Dorința de a fi părinți categoric este foarte puternică. Amândoi ne dorim enorm să aducem pe lume nu doar un copil, ci câți ne dă Dumnezeu. Însă, dorința este una și emoțiile profunde sunt cu totul alta. Iar aceste emoții stabilesc când suntem cu adevărat pregătiți să devenim părinți sau dacă mai avem de învățat câte ceva înainte să aducem un suflet pur în sânul familiei noastre.
Copilul știe asta, corpul meu știe asta. Acesta este unul dintre motivele pentru care nu trăiesc experiența cu tristețe și cu regret. Știu că acest suflet sau altul mă va alege din nou și voi aduce pe lume un copil sau mai mulți în perioada ce urmează, fie că vorbim de un an, 5 ani, 10 ani sau chiar mai mulți. Soțul meu, la fel ca mine, înțelege și acceptă experiența din care amândoi am avut enorm de mult de învățat. De altfel, o experiență care ne-a unit și mai mult și care ne-a demonstrat că relația noastră este mai puternică decât am crezut vreodată.
Acest suflet m-a învățat să am încredere în mine mai mult decât o fac în oricine altcineva
M-a învățat că instinctul meu împreună cu relația pe care o am cu propriu-mi corp formează cel mai bun medic la care pot apela pentru a înțelege ce mi se întâmplă. Am știut că există risc de avort încă din săptămâna a 6-a, de la primele secreții. Cu toate astea, am apelat la medici și am crezut că medicina a avansat într-atât încât să susțină sarcina să evolueze și să aduc pe lume acest copil.
Din punct de vedere chirurgical și pentru situații de urgență medicina este importantă și nu o să contest niciodată asta. Însă când vine vorba de sarcină și de naștere, vorbim despre un proces natural, ale căror implicații nu au fost depistate în niciun studiu medical până la acest moment. Altfel, nu îmi explic cum 5 medici care mi-au monitorizat sarcina, în diferite momente, cu aparatură diferită, nu au putut să anticipeze sângerarea din uter, nu de la rana de pe colul uterin. Să spun că vorbim despre neglijență medicală poate ar suna foarte dur. Însă o să spun doar că, uneori nici medicii nu știu cu exactitate ce fac. Chiar și cu toate simptomele și probele sub ochi, se feresc să pună diagnostice.
Poate că toți medicii care m-au văzut au văzut că există risc de avort, însă au evitat să îmi spună negru pe alb sau în față pentru a nu-mi provoca panică și stres. De fapt, asta e minciuna frumoasă pe care mi-o spun, în apărarea lor. Mi-ar fi plăcut să fie așa, însă în final în afară de doctorița Crișan Alexandra de la Filantropia, niciun medic care m-a văzut ulterior nu a observat riscul de avort sau cel puțin nu l-a menționat.
Dumneaei mi-a spus că nu-mi recomandă să fac nimic, cât timp există activitate cardiacă. Să merg acasă și să aștept, să monitorizăm și să sperăm că totul va fi bine. În schimb, următorii medici s-au împiedicat de rana de pe col de dimensiunea unui coș și au refuzat ideea că aș putea să sângerez direct din uter, ceea ce indică un avort spontan în derulare, mai ales vorbind despre 2 – 3 absorbante pe zi. Probabil sângerarea ar fi fost și mai mare dacă nu introduceam ovule cu progesteron câte unul la opt ore timp de o săptămână.
Să rămâi însărcinată, să duci o sarcină la termen și să naști reprezintă pentru unii o industrie senzațională care nu are empatie
Medicul îți uită chipul din momentul în care părăsești cabinetul său, uită simptomele pe care le ai, uită că i-ai dat mesaj când simțeai că ceva nu este în regulă, ignoră că ai un atac de panică în timpul ecografiei și te tratează ca pe încă o femeie care vrea să nască un copil. Asta este realitatea, deși pare tristă. Însă, personal, am învățat că procesul de procreare, la fel ca sarcina și nașterea sunt momente unice, de care mama și tata trebuie să se bucure și să profite din plin.
Scriind acest articol, conștientizez cât timp prețios am lăsat să fie umbrit de nesiguranță, de panică, de frică, de drumuri la cabinetele medicilor, de dimineți în laboratorul de analize, de seri la camera de gardă. În tot acest timp, m-am concentrat să aflu de ce sângerez și am sperat doar să mi se spună că sarcina nu e în pericol, că totul e bine cu fătul. Asta mi s-a și spus până la ultima ecografie când sarcina s-a oprit din evoluție. În rest, am fost tensionată, mi-a fost frică, am trăit sub imperiul emoțiilor negative care nu mi-au permis să mă conectez cu soțul meu suficient de mult încât copilului să nu îi fie frică de frica mea.
Soțul a sperat până în ultimul moment că totul este bine
În final, totul este bine. Copilul a decis să mai stea o vreme acolo unde este, să ne dea răgaz să ne cunoaștem mai bine, să aflăm cât de puternici suntem amândoi, că nașterea este un proces natural de care amândoi ar trebui să ne bucurăm din plin, în liniștea propriului cămin, fără zeci de ecografii, analize, studii, statistici și păreri medicale. Probabil sună primitiv, însă acum mai mult ca niciodată luăm în calcul nașterea acasă. Acum mai mult ca niciodată ne dorim să rămânem însărcinați în cele mai frumoase și profunde momente de conectare, dorim să ne bucurăm de fiecare zi de sarcină, să lăsăm sarcina să se dezvolte fără stres, fără gânduri negative și panici.
Suntem pregătiți amândoi pentru ceea ce urmează și până în momentul în care copilul ne va alege din nou, cu siguranță ne facem și mai bine lecțiile, iar cât timp va sta în burtică nu va mai simți frica și nesiguranța mea, nu îl voi mai duce din cabinet în cabinet și nu îi voi mai prezenta lumea asta ca cel mai periculos loc în care va veni.
Analizând ultimele 3 săptămâni din sarcină, a fost un continuu stres și o continuă stare de neîncredere în propriile decizii, în instinct, în propriul corp
Prin urmare, cum ar putea un copil să aibă încredere în noi, când noi înșine nu ne încredem în noi și unul în altul? Cum aș putea vreodată să mă supăr, să fiu furioasă, nervoasă, tristă pe un suflet care a ales să ne mai lase o vreme să ne vindecăm? Pot doar să îi mulțumesc și să îi fiu recunoscătoare pentru lecțiile pe care ni le-a oferit, pentru că sunt multe și extrem de profunde. Pot doar să îi apreciez înțelepciunea și bunătatea sa de a se sacrifica pe sine pentru a ne ajuta pe noi să devenim mai buni.
Dragilor, în final, vă doresc să puteți învăța de la sufletele care vă aleg, chiar și pentru câteva zile, săptămâni sau luni de zile și care se răzgândesc pe parcurs. Fie și-au învățat lecția, fie v-au învățat niște lecții. Indiferent ce s-a întâmplat, fiți siguri că totul s-a desfășurat spre binele vostru suprem și al copilului, iar prin experiența trăită ați devenit mai buni, mai puternici, mai înțelepți, pregătiți pentru următorul prunc care vă va alege să le fiți părinți. Legat de medici, eu aleg să continui doar alături de un singur medic care este de acord și susține nașterea naturală, care nu consideră că ”e bine să facem cezariană, să stai și tu liniștită, să stau și eu liniștit” și care nu tratează venirea pe lume a copilului meu ca pe o afacere.
Iau în calcul nașterea acasă, alături de o doula
Încep să documentez profund acest proces și vă țin la curent cu pașii pe care îi voi urma. În ceea ce privește monitorizarea sarcinii, probabil voi merge la ecografiile recomandate, însă în rest nu voi face analize peste analize și nu voi mai umbla din cabinet în cabinet să mă stresez și să stresez copilul. Sunt sănătoasă, corpul meu este extrem de inteligent și puternic și nu am niciun motiv să îmi fac griji că voi păți ceva sau că fătul nu va fi în siguranță. S-a terminat cu frica, am încredere în mine, în instinctul meu de femeie și de mamă și sunt sigură că în curând veți face cunoștință cu sufletele care aleg să ne transforme în părinți în această viață.
